Life

‘Doamna cu pantofi albaștri’ chiar există. Nu este o poveste, nu este o magie

Judecătoarea Camelia Folea, magistrat la Judecătoria Blaj, cunoscută în ultimele zile și ca ‘doamna cu pantofi albaștri’ afirmă într-un interviu că românii ar trebui să încerce măcar să aibă încredere în justiție. Aceasta a ajuns celebră după ce a devenit viral pe Internet o postare care relatează atenția pe care i-a acordat-o unui minor disputat de doi părinți divorțați.

Ea spune pentru Agerpres că în calitate de magistrat este conștientă că dincolo „de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete”, iar cazurile în care copii ajung să fie „monedă de schimb între părinți” nu sunt deloc simple.

Camelia Folea adaugă că, înainte de a discuta despre înființarea instanțelor speciale pentru minori, așa cum sunt în alte state, este necesar ca în România să avem „judecători specializați, în adevăratul sens al cuvântului” pentru rezolvarea unor astfel de cauze.

„Nu sunt o eroină, sunt un om obișnuit. Viața mi-a oferit șansa de a fi judecător și mi-a lăsat, în același timp, șansa de a fi om. Știu că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete. Postura de eroină este dificilă. Am sperat ca numele meu să nu fie facut public, dar nu toate speranțele se împlinesc. Nu mi-am dorit celebritate. Nu îmi doresc vreo distincție și nici un alt loc de muncă. Locul potrivit pentru mine este în robă, în sala de judecată”, a spus judecătoarea sau ‘doamna cu pantofi albaștri’.

*** „Doamna cu pantofi albaștri”, textul postat pe Facebook de către avocata Mădălina Scutelnicu și care a fost redistribuit de peste 27.000 de alți utilizatori și a fost comentat de alte zeci de mii de oameni, a impresionat lumea virtuală, și nu numai, povestea fiind relatată și în mass-media.

Mai mult, pe un site specializat a apărut o petiție prin care semnatarii solicită decorarea ‘judecătoarei cu pantofi albaștri’.

Inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii a felicitat, vineri, judecătoarea „pentru modalitatea în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu”, apreciind, totodată, faptul că activitatea acesteia „a fost remarcată atât de către profesioniști, cât și de mass media și publicul larg”.

Iata povestea avocatei Madalina Scutelnicu care a relatat întâmplarea:

Doamna cu pantofi albastri

Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.

Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: ‘R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!’.

Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.

Ora 8:55 … Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe… tare departe.

Ora 9:00 … Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile… as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta… aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama – fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!

Orele 9:05 – 10:45 … Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie ‘capcana’.

Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu heirup-ul, sa dea bine la bilant. Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei, tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, dom’le, care nici nu vrea sa auda de mama.

Ora 10:46 … Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta…
O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: ‘Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!’. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.

Ora 11:20 … Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.

Ora 11:25 … Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: ‘Mama… tata zice sa scapam de tine. R.’…

Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekend-uri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!

Ora 11:40 … Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: ‘Instanta suspenda sedinta 15 minute!’. Si … doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.

De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor… Si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora… da-le-ncolo de reguli!

M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 an jumate… fix optsprezece luni.

Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? ‘Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!’.

Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!

Vreti o bomboana, doamna avocat?

Aaaa…

Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva…

Si… a vazut doamna judecator gestul asta?

Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.

Cine? Doamna judecator?

Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa ced!

Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!

Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi… aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate… da’ doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba… Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?.

N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: ‘Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!’.

Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14. Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

To Top