Emotionant

Gill Hicks: Am supraviețuit unui atac terorist. Iată ce am învățat din asta

asdasdadsa

Povestea lui Gill Hicks este una plină de compasiune și umanitate, poveste născută din cenușa haosului și a urii. Supraviețuitoare a atacului terorist cu bombă din Londra din 7 iulie 2005, ea ne împărtășește povestea evenimentelor acelei zile precum și lecțiile profunde de care a avut parte pe măsură ce a învățat să își trăiască viața în continuare.

Nu mi-aș fi putut imagina vreodată că un sinucigaș de 19 ani, cu bombă, m-ar putea învăța o lecție valoroasă. Dar a făcut-o. M-a învățat să nu fac presupuneri vreodată despre cineva necunoscut.

Într-o dimineață de marți, iulie 2005, fără să știu, teroristul cu bombă și cu mine ne-am urcat în același vagon, stând, se pare, la câțiva pași distanță. Nu l-am văzut. De fapt, nu am văzut pe nimeni. Se știe că nu se cade să te uiți la oameni în metrou, dar cred că el s-a uitat la mine. Cred că s-a uitat la noi toți, în timp ce-și ținea mâna pe detonator. Deseori m-am întrebat: La ce se gândea? Mai ales în ultimele secunde.

Știu că nu avea nimic cu noi. Nu a decis să mă ucidă sau să mă mutileze pe mine, Gill Hicks. Vreau să spun că nu mă cunoștea. Nu. În schimb, m-a etichetat într-un mod nejustificat și nedorit. Eu devenisem dușmanul lui. Pentru el, eu eram „celălalt” „ei, ceilalți”, spre deosebire de „noi”. Eticheta de „dușman” i-a permis să ne dezumanizeze. Să apese acel buton. Și nu a avut grijă să aleagă. Douăzeci și șase de vieți prețioase au fost curmate numai în vagonul meu și eu era să fiu în aceeași situație.

Cât ți-ar lua să răsufli, am fost aruncați într-un hău atât de întunecat încât părea tangibil; era ca și cum înotam prin smoală. Nu știam că suntem considerați dușmani. Eram o mână de navetiști care, cu minute înainte, respectam regulile de comportament din metrou: fără contact vizual direct, fără discuții, absolut nicio conversație. Dar în întunericul ce se risipea, întindeam mâini unii după alții Ne ajutam unii pe alții. Ne strigam pe nume. Parcă făceam prezența, așteptând răspunsuri. ”Sunt Gill, sunt aici. Trăiesc.

OK.” ”Sunt Gill. Aici. Trăiesc.

OK.” Nu o cunoșteam pe Alison. Dar o ascultam spunându-și numele tot la câteva minute. Nu-l cunoșteam pe Richard.

Dar conta pentru mine că a scăpat. Tot ce știau despre mine era numele meu mic. Nu știau că eram un director de departament la Design Council. Și aici e prețioasa mea servietă, care a scăpat, și ea, în acea dimineață. Nu știau că am publicat reviste de arhitectură și design, că eram membru al Societății Regale de Arte, că purtam negru și încă o fac că fumam țigarete. Acum nu mai fumez țigarete. Beam gin și urmăream prezentări TED, desigur, negândindu-mă vreodată că voi sta pe picioare protetice, ținând o cuvântare pe scenă. Eram o tânără australiancă, făceam lucruri extraordinare în Londra.

Nu eram pregătită să renunț. Eram atât de hotărâtă să supraviețuiesc, încât am legat turnicheții de picioare cu eșarfa și m-am ecranat de toți și toate ca să mă concentrez, să mă ascult, să fiu ghidată numai de instinct. Mi-am încetinit respirația, mi-am ridicat coapsele, m-am susținut, am luptat cu impulsul de a închide ochii. Am rezistat aproape o oră, o oră în care mi-am contemplat viața de până la acest moment. Poate că ar fi trebuit să fac mai mult. Poate că aș fi putut să trăiesc mai din plin, să văd mai multe. Poate că ar fi trebuit să alerg, să dansez, să fac yoga. Dar prioritatea mea a fost mereu munca. Trăiam să muncesc. Tot ce conta pentru mine era ce scria pe cartea mea de vizită.

Dar asta nu conta acolo jos în tunel. Pe când am simțit că mă atinge unul dintre salvatorii mei, nu mai eram în stare să vorbesc. Nici măcar să spun un cuvânt scurt, ca Gill. Mi-am lăsat corpul pe mâinile lor. Eu făcusem tot ce fusesem în stare, și acum eram în mâinile lor. Am înțeles exact cine și ce este umanitatea cu adevărat, când am văzut ecusonul de identificare la internarea în spital.

Pe aceasta scria: „O femeie necunoscută.” O femeie necunoscută. Aceste trei cuvinte erau darul meu. Ceea ce-mi spuneau ele foarte clar era că viața mea fusese salvată, pentru simplul fapt că eram ființă umană. Niciun fel de diferențe nu i-au împiedicat pe salvatorii mei să facă tot ce le stătea în putere să-mi salveze viața, să salveze cât de mulți necunoscuți puteau, punându-și în pericol propria lor viață. Pentru ei nu conta că eram săracă sau bogată, culoarea pielii mele, dacă eram bărbat sau femeie, care era orientarea mea sexuală, cu cine am votat, dacă aveam școală sau nu, dacă eram credincioasă sau atee.

Nimic nu conta decât faptul că eram o viață umană prețioasă. Mă percep ca pe o dovadă vie. Sunt dovada că dragostea necondiționată și respectul nu numai că pot salva, dar pot și transforma vieți. Iată o poză minunată cu mine și cu Andy, unul dintre salvatorii mei, făcută anul trecut. Zece ani după eveniment, și iată-ne braț la braț. Prin tot acel haos, eu eram ținută strâns de mână. Obrazul mi-era mângâiat blând. Ce simțeam? Mă simțeam iubită. Ceea ce m-a protejat de ură și răzbunare, ceea ce mi-a dat curajul de a spune: asta se sfârșește cu mine, e iubirea.

Eram iubită. Cred că potențialul pentru o schimbare în bine este absolut enormă pentru că știu de ce suntem capabili. Cunosc măreția umanității. Așa că asta îmi dă teme de gândire și ridică niște întrebări pentru noi toți: Ce ne unește nu e infinit mai bun decât ceea ne poate despărți? Chiar e nevoie de o tragedie sau un dezastru ca să ne simțim puternic legați ca specie, ca ființe umane? Și când vom avea înțelepciunea erei noastre de a trece de la simplă toleranță la o acceptare a acelora care nu sunt decât o etichetă până îi cunoaștem? Vă mulțumesc! Mărturisirea a fost făcută în conferinţa TEDx.

loading...
To Top

Distribuiti

Daca ti-a placut acest articol, da-i share , pentru ca si prietenii tai sa citeasca

Shares